Cuvântul, culoarea, forma, trei argumente întru Devenirea de sine
Gheorghe Cuciureanu – Archeopoesis (2013)
Limbajul este suportul gândirii şi vehiculul noţiunilor. În limbajul curent, cuvântul este motorul vieţii raţionale a omului. Fiind în primul rând prin intermediul puterii sale comparative un arhitect al gândirii, care stă la baza cunoaşterii el este in primul rând şi mijlocitorul deciziilor noastre. Domeniu cuvântului, locul său secret, se află la intersecţia dintre gradul său de simbolizare si forţa sa expresiva,tonalitatea sa.
Limbajul, ca rod al unei succesiuni logice şi raţionale de cuvinte, este un mijloc de reflectare a realităţii, un mijloc de comunicare şi de autocunoaştere. Accentul structuralist pus pe limbajul artistic inteles ca o modalitate de a intelege opera de arta este una dintre caracteristicile principale ale secolului XX prezent atât în artele plastice, cât şi în artele cuvântului si muzica. Conceptele de imagine, culoare, calitate, ritm, cantitate, formă au constituit bazele unui limbaj universal născut din necesitatea de a restructura dar şi de a face inteligibile în primul rând noile demersuri ale avangardelor contemporane.
Cuvântul se apropie cu uşurinţă doar de acel ceva ce poate prinde formă. Doar atunci când se raporteaza la un nivel formal, el poate fi construit, măsurat, analizat şi gândit.
Spre deosebire de limbajul cuvintelor, limbajul artistic stă la baza unui alfabet universal, bazat pe esenţialitate, intimitate şi pe catharsis. În artă, imaginea, prin caracterul său simbolic, este un punct de interferenta intre cele trei tipuri de limbaje, ce au la baza cuvântul culoarea şi forma. Intimitatea,subtilitatea,sensibilitatea fac parte din domeniul culorii, pe când abstractizarea, esenţializarea şi simbolizarea fac parte doar din domeniul formal.
Kant propune în lucrările sale, o clasificare a artelor frumoase, „ale căror criterii erau mijloacele de expresie cele mai utilizate la acea vreme: cuvântul, gestul şi tonul”. Din această perspectivă, cuvântul ar putea fi sensul comunicabil, gestul – puterea de a da forma şi de a esenţializa viul, iar tonul – puterea de a înţelege şi de a interpreta ceea ce s-a produs.
Dintr-o altă perspectivă, cea a esteticianului Robert Klein („Forma şi inteligibilul”), recursul la formă şi culoare poate constitui in primul rand baza înţelegerii raportului dintre estetică şi artă. Referindu-se la Giordano Bruno şi Pico della Mirandola, în lucrarea mai sus amintită, Klein subliniază că estetica şi arta pot fi si două perspective ce contribuie atât la edificarea simbolului cât şi la cea a cuvântului. Imaginea, ca rezultat al tuturor metamorfozelor, este o „întrupare atât a particularului cât şi a universalului”. Semnificaţia şi relevanţa imaginii se realizează în primul rând în simbol, doar acesta putind fi un purtător al universalului. Fiind în primul rând un „vehicul al ideilor”, imaginea nu mai este o foaie pe care scrie un pictor interior, ci un punct de „complicaţii”, un izvor al dezvoltărilor infinite.
În viziunea lui Klein, „orice formă este cuvânt”, fiind ori un timp al unei semnificaţii, ori un veşmânt al „favorurilor şi strălucirii lui Dumnezeu”. Simbolul, acel „amplissimus sinus”, este definit de Giordano Bruno, ca un câmp de intersecţie, un punct de pornire al artelor,si un izvor nesecat al inspiraţiei.
Succesiunea şi raportarea dintre forma şi culoarea, într-o compoziţie, sta la baza celor două modalităţi fundamentale de exprimare ale limbajului artistic: armonia si expresivitatea. Doar prin folosirea lor arta devine o comunicare sublimată. In acest sens un studiu riguros al relaţiei dintre cuvânt, culoare şi formă este, după cum remarcă Itten, „un excelent mijloc prin care putem face cultură umană”. „Căutând originea acestor concepte, vom înţelege că putem dezvălui şi dezvolta în noi înşine legea eternă a întregii deveniri naturale. A te supune la aceste necesităţi, înseamnă a-L sluji pe Creator,si înseamna a fi om”.
Din această perspectivă, culoarea este, în primul rând, exponenta vieţii afective a omului. Ea poate dobândi şi rezonanţe formale atunci când, apelând doar la latura sa decorativă, construieşte un raport plastic. Recursul la posibilitatea de a decora un semn plastic sau o imagine artistică, îi conferă culorii capacitatea de a deveni mesagera gustului estetic al unei anumite epoci istorice. Daca am analiza gustul pentru anumite forme şi culori din punct de vedere epistemologic, am putea constata că in jurul celor două concepte pot fi regasite atit concepţiile cit şi idealurile unei anumite epoci istorice. Prin termenul de culoare, Georges Braque înţelegea o „conştientizare a calităţii”, iar forma pe care aceasta trebuia să o dobândească pentru a fi receptată, îl ducea cu gândul la „o regulă ce corectează emoţia”. Alt punct de vedere prin care poate fi înţeleasă culoarea este cel obţinut prin examinarea relaţiei acesteia cu exteriorul, cu spaţiul său perceptiv sau cu periferia sa.
La baza organizării sistemului solar, sau a celulei, stă relaţia centru – periferie, culoare – ansamblu, percepţie personalizată – spaţiu perceptiv. Această legătură conţine şi exprimă cei doi poli între care se manifestă viaţa: un perimetru ce menţine identitatea ansamblului şi un punct central, generator al forţei ce întreţine totul. Între cei doi poli, există o mişcare permanentă şi un joc complex al situaţiilor care se reînnoieşte la nesfârşit.
Culoarea devine formă atunci când ideea nedefinită pe care o avea la început se defineşte într-un spaţiu real sau imaginar. Forma este tot ceea ce poate fi înţeles din viaţa culorii. Legat de raportul dintre cele două elemente, pictorul Paul Cezanne sublinia, la sfârşitul secolului XIX, că „forma este în plenitudinea sa doar atunci când culoarea este în bogăţia sa maximă”. Răsturnând primordialitatea principiilor perspectivei geometice in arta moştenite inca din secolul al-XV-lea, artistul afirma că „tabloul nu este altceva decât o suprafaţă plană acoperită de culori, combinate într-o anumită ordine”[ Maurice Denis ]. Printr-un sistem complex de modulare a culorilor, Cezanne reuşea să le ofere picturilor sale o coerenţă profundă.
Conceptele de formă şi culoare pot genera de asemenea si două moduri de înţelegere a lumii înconjurătoare: cea senzorială, şi cea raţională. Cuvântul poate reprezenta o interferenta secreta a acestor două căi de altfel complementare.
În martie 1967, Johannes Itten nota în jurnalul său: „Aşa cum doar contextul poate să dea unui cuvânt izolat semnificaţia sa proprie, tot aşa raporturile care se stabilesc între forme şi culori pot să le dea acestora sensurile şi expresiile lor particulare”. Tot despre natura secretă a relaţiilor dintre formă, culoare şi cuvânt, el a adăugat: „cuvântul, forma şi culoarea sunt receptaculele unui mesaj ce vine de dincolo de noi şi pe care noi îl putem doar presimţi. Aşa cum accentul conferă unui cuvânt o strălucire colorată, tot aşa culoarea poate da unei forme o plenitudine şi un suflet”. Raportul dintre cele trei concepte poate fi analizat şi din punct de vedere estetic. Culoarea ar putea fi, în acest caz, domeniul sensibilităţii optice, forma ar putea fi domeniul expresivităţii, iar cuvântul, prin puterea sa de simbolizare doar domeniul construcţiei plastice.
Studii ce pot constitui referinţe în înţelegerea dintre cele trei concepte, întâlnim şi în filosofia lui Platon care, în „Liber Platonis Quartorum”, a stabilit patru şiruri de corespondenţe între teologie, lucrurile naturale şi cele psihologice. „Un lucru nu poate fi cunoscut decât prin ceva care îi este superior”. Astfel, sufletul „este deasupra naturii şi doar prin el natura poate fi cognoscibilă”. Cunoaştere supremă, în credinţa lui Platon, este de natură raţională. Ea tinde către esenţele ierarhizate şi ultime ale existentului. „Ca o încununare a unui întreg sistem de trepte stă ideea de bine” (Platon – Oeuvres Completes).In aceeasi perioada Aristotel intelegea prin cer ceea ce se inalta si prin pamint ,ceea ce ia forma,ceea ce este atras in jos,ceea ce devine masa si greutate.
Tot in acest sens inspirat de „Liber Platonis Quartorum”, Dorn adauga: „Lucrurile sunt desăvârşite numai de cel asemănător lor. Pentru a cuceri înţelegerea de aur, trebuie să deschizi bine ochii minţii şi cei ai sufletului”.
Dintr-o alta perspectiva cea a esteticianului Jean Schaeffer, Friedrich Hegel asociază o hermeneutică istorică cu o abordare semiotică a artelor. „El examinează arhitectura, sculptura, pictura, muzica şi poezia, prin prisma celor trei momente principale ale istoriei estetice”. În viziunea lui Hegel, arta s-a dezvoltat de-a lungul timpului pe trei direcţii: simbolică, clasică şi romantică. Adevărul pe care ea îl exprimă, se confruntă cu cel exprimat de ştiinţele istoriei. Sustinind aceeasi teza esteticianul Besnier Jean Michel subliniaza in lucrarile sale ca dacă în arta antica si medievala pictura si sculptura aveau o legătură strânsă cu istoria, adevărurile artistice fiind şi adevăruri teologice, în epoca ştiinţei, prin caracterul ei experimental şi relativ, arta nu a mai reprezentat adevărul absolut, „ci a deschis uşa doar a cunoaşterii speculative”,Tot el afirma că „arta şi înţelegerea de tip artistic vieţuiesc doar în formele superioare ale cunoştinţei, iar frumosul este punctul final al unei construcţii teoretice realizată cu ajutorul conceptelor”. Forma, cuvântul şi culoarea, prin valenţele lor, ar putea constitui etape şi repere ale acestei construcţii conceptuale. După Hegel, superioritatea unei arte este proporţională cu capacitatea acesteia de a se detaşa de sfera materialităţii. Dacă arhitectura este cea mai apropiată de domeniul material, fiind şi cea mai îndepărtată de spiritualitate, poezia este arta cea mai apropiată de om, de asemenea şi cea mai spirituală. (Besnier Jean Michel)
Raporturile conceptuale cele mai utilizate sunt cele dintre forma materială şi cea spirituală. Muzica, în viziunea lui Besnier, reprezintă „forma cea mai pură”. Ea este singura cale prin care omul poate avea acces la pluralitatea umanităţii.
Psihicul artistului este intim legat de opera sa, jucând în acelaşi timp şi rolul unui punct de plecare al acesteia. Din acest punct de vedere, arta este o percepere calitativ nouă a relaţiei dintre spaţiul interior reflexiv şi cel exterior extensiv. Ea percepe şi exprimă conflictul sau armonia dintre cele două componente ale devenirii umane. Doar artistul, prin calitatea percepţiei sale, poate da o nouă dimensiune spaţiului. Îl poate personaliza, înnobila şi poate da materiei un plus de spiritualitate. Tinzând spre orizontul său arhetipal, el va putea crea şi spaţiul perceptiv necesar receptării operei sale. Cei ce contemplă creaţia,pot fi convertiti [sensul platonic ] pot deveni elemente vii, focare vii, ale acestui spatiu metaforic, complementar celui real.
Spaţiul plastic, unde culoarea, forma şi construcţia vor trebui să-şi găsească locul, comportă două variante, compatibile cu două modele ale acestuia, prezentate în fizica newtoniană şi în cea einsteiniană. În prima variantă, este vorba despre un spaţiu logic, bine structurat, axat pe memoria percepţiilor trecute şi orientat spre viitor, în care se înscriu pe rând, evenimentele plastice. În cea de-a doua variantă, acesta este creat spontan de către evenimentele în desfăşurare, este situat doar în prezent şi este totdeauna deschis unei necunoscute. Doar momentul percepţiei estetice ar putea crea acel spatiu psihologic, în care subiectul se regăseşte pe sine şi în care i se revelează orizontul său real.
Dorn spunea că „forma, generată de fapt de intelectul omului, se află la mijlocul şi la sfârşitul procesului”. Această formă devine clară şi înţeleasă doar atunci când culoarea ajunge la maxima ei luminozitate, la simbolul ei conceptual. „Un simbolism, vidat însă de justeţea sa optică şi de forţa sa psihică şi morală, nu va conduce decât la formalisme şi dulcegării” (J. Itten). Omul este de fapt un artist, ce caută să-şi desăvârşească fiinţa sa moral intelectuală, si care urmăreşte să reajungă la Principiu şi la Esenţă prin intermediul artei.
Artistul societăţii contemporane poate fi un rătăcitor în căutarea identităţii sale (în sens nietzchean), ori un căutător al esenţei şi al binelui (în sens platonic). Arta contemporană devine, din ce în ce mai mult astazi, un punct de întâlnire ale experimentelor de tip artistic si ştiinţific.
În studiul celor trei elemente de limbaj o altă direcţie de cercetare ar putea fi data de aportul fizicii, chimiei, fiziologiei, psihologiei, esteticii şi antropologiei. Aparatele moderne de măsură demonstrează de cele mai multe ori o cu totul altă realitate faţă de cea percepută de om. Ochiul nostru primeşte undele electromagnetice pe care le transmite creierului. Acesta este aidoma unei oglinzi ce reflectă evenimentele petrecute la intersecţia dintre spaţiul interior cu cel exterior. Doar astfel putem percepe miracolul lumii. Culoarea, forma şi cuvântul reprezintă doar vehiculele acestui eveniment numit viaţă, deformat însă, de falsa oglindă care este ochiul. Această lume a iluziilor este totuşi, pentru oameni singura şi cea mai palpabilă realitate,.. .este…. daca putem spune astfel „adevărul vietuind în această iluzie, răspândit în mii şi mii de aspecte” (C. G. Jung) Omul este o putere cuvântătoare”, ar putea adauga Constantin Noica„iar,, cuvântul concentrează în el o totalitate de înţelesuri”. „Dacă într-un cuvânt se închide o întreagă lume,’’atunci despărţirea este cu putinţă”.