FRAGMENTE DE VIAŢĂ AŞTERNUTE PRIN ORAŞ

Am trăit aproape toată viaţa în acest oraş, aşa că momentele cele mai importante le-am petrecut aici. Dacă ies afară şi privesc în jur, aproape fiecare clădire sau colţ de stradă îmi aduce in memorie imagini din trecut. Chiar şi aerul pe care îl respir aici în diferite perioade ale anului îmi aminteşte de câte ceva.

Încep să mă plimb pe străzile şi aleile bine cunoscute, amestecându-mă în mulţimea de chipuri. Ajung într-un părculeţ uitat de timp … da, este parcul în care veneam cu bunicii mei, parcul unde mă jucam când eram mică. Parcă îmi şi văd jucăriile pe bancă şi aud chiotele şi strigătele fericite ale prietenilor mei.

Merg mai departe şi, în apropiere, dau peste o clădire veche, care pare a fi părăsită, bătrâna mea grădiniţă, acum desfiinţată. Nu-mi pot aminti prea multe din acea perioadă a vieţii mele, dar stând aici, în acest loc, inima mea simte că îşi aminteşte mai multe decât creierul poate să o facă.

Un vânt călduţ de toamnă îmi mângâie faţa şi îmi răvăşeşte părul. Stau în curtea şcolii în care am învăţat în clasele primare. Aici nu s-au schimbat prea multe… uite gardul lângă care stăteam vara în pauze… copacul după care mă ascundeam când jucam „de-a v-aţi ascunselea”… şi geamul vechii mele clase. Acest vânt însă îmi readuce în minte o zi mai specială. Nu îmi e greu în acest loc să dau timpul cu şapte ani înapoi şi să văd în faţa ochilor prima mea zi de şcoală. Uite-mă acolo, un biet copil emoţionat, neştiind ce se va întâmpla mai departe. E adevărat ce se spune, prima zi de şcoală nu ai cum să o uiţi, dar aproape toate zilele copilăriei merită ţinute minte.

Ajung în ceea ce cred că se cheamă „centrul istoric” al oraşului meu. Adică lângă vechiul turn. Iar în faţă este liceul meu, şcoala unde învăţ acum, locul unde am cele mai fericite şi mai multe amintiri din viaţa mea de elev. Privesc pădurea care începe să ruginească din spatele acestei clădiri impunătoare. Toate amintirile ar fi prea multe pentru a le povesti acum; nu numai ale mele, dar şi ale elevilor cărora le aud vocile şi le văd feţele, fiecare cu o altă expresie. Vieţi diferite, poveşti diferite, care se scriu în acelaşi timp…

Soarele îmi mângâie părul, în timp ce cobor câteva scări vechi şi privesc locul în care anii trecuţi obişnuiam să stau cu nişte prieteni. Ce flori creşteau aici de obicei ? Nu le ştiu numele, dar simt mirosul lor cunoscut în aer.

Imagini şi sunete mi se succed în minte. Voci şi sentimente. Frunze uscate, clădiri, alei, vârtejuri ameţitoare de culori…

Mă trezesc din visare brusc. Amintiri… cam asta înseamnă oraşul acesta pentru mine. Un loc poate avea diferite semnificaţii pentru mai multe persoane. Dar pentru mine acest fapt înseamnă istoria vieţii mele, care încă se mai scrie.

Ribacu Elvira (14 ani), Colegiul Naţional „Petru Rareş” Piatra Neamţ