Imaginea televizată şi icoana

Noua galaxie a erei electronice, spre deosebire de galaxia Gutenberg se caracterizează în primul rând prin simultaneitatea producerii şi difuzării în masă a informaţiilor. Televiziune din zilele noastre contribuie în bună măsură la planetarizarea vieţii sociale şi a comunicării.

Gestaltul televiziunii este unul complex, dar este format din date adunate la întâmplare. Decorul, mai degrabă sculptat decât pictat al celor 3.000.000 de puncte transluminoase îi propune telespectatorului o nouă imagine în fiecare secundă, el neputâd reţine însă decât o mică parte din ele.

Considerată a fi o prelungire a simţului tactil, imaginea de televiziune răstoarnă procesul alfabetic de fragmentare analitică a vieţii senzoriale, pus la bază de civilizaţia cărţii. Într-o societate ca a noastră bazată pe o educaţie organizată pe baze vizuale, copilul televiziunii este un miop cultural. Fiind impregnat de imaginea de televiziune, încărcată cu o mare putere de seducţie, copilul televiziunii visează doar la o ancorare în senzorialitatea momentului prezent, în care seducţia contextualizării înlocuieşte importanţa mesajului şi a conţinutului. (McLuhan).

George Geber şi James Halloran au pus în lumină faptul că televiziunea este o instituţie social politică iar mesajele sale sunt o emanaţie a sistemului social existent. Fără o atenţie mărită ea ar putea avea astfel un rol important în în transmiterea subculturii şi a atitudinilor degradante.Cercetările recente au scos în evidenţă faptul că violenţa şi calitatea îndoielnică a unor emisiuni televizate, induc un pericol potenţial prin faptul că pot servi drept modele comportamentale consumatorilor. Cu toate că cerinţele democraţiei indicau o comunicare în ambele sensuri, cu dialog, replică şi libertatea de a alege, mass-media a folosit audienţa sa globală pentru a difuza cu prioritate valori îndoielnice ale contraculturilor ajunse la modă.

Astăzi, educaţia a început să grupeze opiniile specialiştilor din ştiinţele sociale, discuţiile începând să contureze tot mai mult importanţa stocului de valori educaţionale care constituie aşa-zisul capital social, fiind şi el valorizat alături de capitalul fizic şi cel uman. Cercetările contemporane au scos în evidenţă că, dacă individul este privat de posibilitatea de a împărtăşi cu alţii un set de valori comune, ar putea avea tendinţa de a suplini această lipsă prin retragerea sa într-o imaginar şi edificând astfel ceea ce specialiştii numesc capital imaginar. Această substituire este în general exploatată de noile tehnologii fabricate de industria cinematografică, televiziune şi publicitate.

Natura erotică (în sens platonic) a dialogului dintre pictor şi nevăzut s-ar putea opune imaginii de televiziune.

Filosoful şi scriitorul contemporan Jean Luc Marion, un apărător fervent al teologiei icoanei, afirma că tabloul ca imagine trăieşte în modernitate ispita degradării sale la stadiul de simplu obiect. Sărăcirea calitativă (semantică) şi multiplicarea cantitativă (sintactică) prezente în imaginile televizate pot fi combătute, în viziunea sa, doar prin captarea particularităţilor fenomenologice ale icoanei religioase.

Icoana, în accepţia sa, este un anti-obiect prin excelenţă, ce revitalizează simbolul şi iubirea. În icoană invizibilul fenomenologic este fecundat de invizibilul teologic. În imaginea sacră dualitatea subiect-obiect şi figuraţie-abstracţie este dezagregată, nu de intenţia program a postmodernismului, ci de temporalitatea liturgică a operei de artă.

Polemicii lui Nietzche cu lumea modernă, ce stă la baza actualului discurs potmodern şi care constă în lupta sa împotriva raţiunii, a moralei şi înţelepciuniui, J. L. Marion îi răspunde printr-o resurecţie a ludicului, prin apelul la vitalitatea reprezentată de contemplaţia euharistică şi printr-o recuperare a sfinţeniei ca primă şi ultimă expresie a iubirii.

Atunci când pictezi o icoană, inima, mintea şi mâna devin o singură adiere, o singură răsuflare, o singură mişcare. Totalitatea se lasă exprimată printr-o trăsătură, doar atunci când instinctul, intuiţia şi dorinţa de foc a pictorului devin o singură „crăpare de taină” (Ghelasie de la Frăsinei).

Se spune că atunci când gestul artistic devine realitate spirituală revelată, nu pictorul este cel ce pictează ci Duhul Sfânt, care se exprimă prin intermediul mâinii şi sufletului pictorului. Icoanele realizate astfel sunt lacrimi şi daruri ale Mântuitorului pentru lume şi devin urmele trecerii sale pe pământ. Imaginile televizate rămân doar simple mişcări ale lumii ce mereu îşi caută esenţa pierdută.