METODA CONSTRUCTIVĂ DE ÎNVĂŢARE A CULORII – JOHANNES ITTEN
Metoda de învăţare a culorii a fost unul din elementele de bază ale cursului introductiv pe care J. Itten l-a ţinut în perioada 1919 – 1923 la Academia de Artă din Bauhaus (Germania). Noutatea principală a acestei metode este interferenţa dintre calitatea holistică şi cea euristică. Ea poate fi aplicată atât ca o metodă de învăţare a conceptului de culoare cât şi ca o metodă de înţelegere a operelor de artă. Metoda îşi propune să fie un suport atât pentru modelelor raţionale de învăţare cât şi o tehnică de materializare a aspiraţiilor artistice ale celor care o folosesc.
Printr-o contemplaţie activă, studenţii pedagogului erau invitaţi să realizeze o experienţă prin intermediul căreia „opera de artă era înţeleasă ca o relaţie între sentiment şi formă”. Metodele tradiţionale de până atunci abordau înţelegerea operei de artă făcând apel doar la analiză şi la o argumentaţie discursivă.
Intenţia lui Itten era de a le prezenta studenţilor arta, făcând apel la intuiţia, spontaneitatea şi emoţiile studenţilor. Pedagogul artist considera că opera de artă poate fi înţeleasă doar în orizontul acestui tip de cunoaştere arhetipală. Prioritar în acest gen de înţelegere este corpul uman, ca ansamblu. Senzaţia ca atare sau inteligenţa, luate separat, nu puteau da măsură singure pentru înţelegerea unei opere de artă. Singura posibilitate de a fi înţeleasă cu adevărat o operă de artă, consta în retrăirea experienţei estetice ce a generat-o. Această modalitate de înţelegere era posibilă deoarece principalul conţinut al unei opere este unul spiritual. Doar din acest conţinut poate reieşi „calitatea expresivă a clar-obscurului”, sublinia Itten. Culorile sunt doar mijloacele de realizare formală a acestuia. „Un studiu serios al culorilor fiind şi un excelent mijloc de culturalizare umană“.
Itten încearcă să demonstreze că, „în marile opere de artă, sentimentul şi legicul se unesc şi se penetrează”. Metoda constructivă de învăţare a culorii se vrea a fi un punct de echilibru între metodele tradiţionale şi moderne. „Doar recursul la un sentiment dotat cu inteligenţă, poate face diferenţa între un diletant şi un artist, şi poate conduce la realizarea unei reprezentări de calitate”.
Concluzionând, putem spune că opera de artă trăieşte, în viziunea pedagogului artist, doar printr-o calitate a faptului perceptiv.
Fazele metodei constructive de învăţare a culorii
1. În cadrul primei faze, studenţii făceau exerciţii pentru decontractarea muşchilor şi armonizarea respiraţiei. Scopul acestor exerciţii preliminare era acela de a armoniza corpul cu spiritul.
2. Căutarea culorilor subiective: educaţia artistică trebuie să ţină seamă, conform metodologiei lui Itten, „de dispoziţiile şi posibilităţile studenţilor”. Acordul culorilor subiective constituiau modalităţi individuale de a armoniza sentimentele, gândirea şi acţiunile studenţilor. Acestora li se sugera să-şi aleagă singuri o temă plastică şi să încerce, doar prin intermediul formelor şi a petelor de culoare, să redea plastic tema respectivă. Liniile şi structurile geometrice trebuiau evitate pe cât posibil. Prin apelul la aceste modalităţi de lucru, Itten urmărea să descopere şi să dezvolte la studenţi aptitudinea de a descoperi. În această fază, li se sugera să se lase ghidaţi doar de simţire.
3. În partea a treia, tinerilor ucenici li se prezentau diverse materiale cu scopul de a compara texturi diverse şi de a le recompune într-un spaţiu bidimensional. Scopul acestei etape era acela de a le permite să „descopere contrastele dintre diferitele materialităţi”. Itten considera că trezirea senzaţiei ulterioare era aproape totdeauna legată de contactul cu materia.
4. Faza a patra constă într-un studiu analitic al operelor marilor maeştri. Studenţilor li se dădeau reproduceri de artă după lucrări reprezentative din istoria artei universale (vechi şi moderne). Fiecare dintre ei îşi alegea teme, texturi şi reproduceri ce corespundeau propriului lor temperament. Itten a descoperit că aceştia puteau fi motivaţi să lucreze mai departe doar dacă erau direct interesaţi de temele abordate. Reproducerile alese pentru studiul individual il putea determina pe student să înţeleagă familia de artişti cu care sufletul său rezona. „Unii dintre ei erau atraşi de maeştrii clar-obscurului, unii de cei ai culorii, iar alţii de cei ai formelor şi construcţiilor arhitecturale”. Aceştia erau îndrumaţi să „redescopere în această etapă, traseele compoziţionale ale operelor studiate, urmând ca la finalul analizei, să determine importanţa contrastului de clar-obscur, si legătura dintre acesta şi contrastele de culoare.”
5. Descoperindu-şi propriile dispoziţii coloristice prin exerciţii elementare, studenţii deveneau apţi să experimenteze cele şapte contraste de culoare: contrastul de clar-obscur, contrastul complemen-tarelor, cel al culorilor în sine, cel de cald-rece, contrastul de calitate, contrastul simultan şi cel de cantitate. Ei executau cartoane colorate folosind aceste contraste. Metoda de faţă se vroia a fi o iniţiere în frumuseţea artei non-figurative. O intenţie principală a cursului era aceea de „a elibera natura spirituală a formelor şi culorilor” din lumea obiectuală şi funcţională a societăţii moderne. Arta ca atare nu poate fi legată de funcţionalitate. În viziunea sa, culoarea nu este o funcţie a formei, ci are propria sa lume. Doar prin intuiţie şi inspiraţie putem afla câte ceva din lumea sa secretă. Pentru înţelegerea operelor de artă, J. Itten apelează la „la religiozitate, la sufletul lumii în sens platonician sau neo-platonician, şi la spiritul lumii în sens goethian”.
În finalul cărţii „L’Art de la couleur”, el declara: scopul cursului meu preliminar de la Bauhaus nu este acela de a reproduce servil modelul, ci acela de a exprima conţinutul său spiritual şi calitatea expresivă a clar-obscurului.
