Metode moderne de predare a culorii în învăţământul de tip artistic

Metoda Micul Prinţ

Această metodă se bazează pe o strategie spontană de percepţie. Copiii care preferă această metodă desenează şi colorează cu multă dăruire şi folosesc, în general, timpul de lucru în potenţialitatea sa maximă. Ei au capacitatea de a-şi adapta continuu acţiunile „fără să folosească reflexia”¹. Ei răspund cu multă solicitudine la posibilităţile oferite de către materialitatea picturii şi a naturii. Ştiu să aleagă, într-un mod sensibil, cu multă rapiditate, materialele pentru pictură şi să le adapteze temelor de studiu. Uzează în special de intuiţie şi spontaneitate în exprimarea artistică.

Metoda Micul Prinţ poate fi folosită pentru predarea contrastului de calitate în învăţământul preşcolar şi gimnazial.

Contrastul de calitate este unul dintre cele şapte contraste de culoare cu ajutorul cărora Johannes Itten şi-a formulat teoria constructivă a culorii. Ea a constituit fundamentul de predare a culorii în cadrul Şcolii de la Bauhaus. Teoria constructivă de învăţare a culorii propusă de către J. Itten a reprezentat, alături de căutările dadaiste şi futuriste, o încercare de a redefini rolul picturii într-o perioadă în care industrializarea şi consumerismul tindeau să minimalizeze rolul artei şi al eticii actului creator. Didactica Bauhaus-ului a fost una dintre cele două atitudini care au structurat modernitatea în jurul ideii de constructivitate şi design, la începutul secolului al XX-lea. Cea de-a doua tendinţă s-a născut în jurul căutărilor dadaiste şi futuriste. Ea asupralicitat doar atitudinea umană în faţa tendinţelor consumeriste şi academiste din acea perioadă.

Prin noţiunea de calitate a culorii putem înţelege gradul de puritate sau de saturaţie a acesteia. Prin noţiunea de contrast Itten înţelegea opoziţia dintre culorile saturate sau pure şi ce le grizate. Griurile erau obţinute din combinarea culorilor complementare sau din combinaţiile rezultate în urma amestecului dintre culorile alb şi negru.

Metoda Micul Prinţ se vrea a fi una de centrare a vieţii afective şi de deblocare a creativităţii inconştiente. Observând atât interesele, cât şi motivaţiile copiilor care au folosit-o am constatat că metoda le-a determinat o bucurie estetică foarte aproape, în viziunea noastră, de înţelesul sensului antic al „catharsis-ului” aristotelic. Timpul de lucru s-a micşorat, iar spontaneitatea a devenit latura dominantă a procesului creativ.

Plăcerea de a lucra era era însoţită, de obicei, de o creştere a motivaţiei, măsurată prin viteza de lucru şi de concentrare prezente în timpul realizării lucrărilor. În urma unor observaţii directe şi a cercetării unor materiale de specialitate, ne-am dat seama că fiecărei vârste i se poate repartiza un anumit grad de dificultate, materializat în cantitatea de pătrate pe care un copil îşi putea transpune combinaţiile de culoare rezultate în urma aplicării metodei.

Metoda propriu-zisă începe cu alegerea unui format ce corespunde vârstei copiilor. Pentru realizarea exerciţiului de culoare, formatul ales ar putea fi împărţit în 4-9-16-25-36-64-108…; în funcţie de vârsta copiilor, gradul de dificultate materializat prin numărul de pătrăţele ce ulterior vor fi acoperite cu amestecuri de culoare poate creşte.

În prima fază a experimentului, copiilor participanţi la acest proiect li s-a sugerat să-şi aleagă pentru început un singur pătrat din multitudinea celor prezentate în cadrul testelor de evaluare.

Faza a doua a testării a constat în căutarea unei nuanţe de culoare ce ar putea corespunde stării afective din acel moment. Le-am indicat elevilor să folosească roşu, galben sau albastru. După mai multe experimente, mi-am dat seama că niciodată locul ales pentru aşa-zisa culoare a prinţului sau a prinţesei nu era întâmplător. Atât locul ales, cât şi nuanţa selectată ar putea sugera o posibilă poziţionare a copilului în cadrul unui grup şi raporturile afective pe care el le are cu grupul. Prin înţelegerea semnificaţiei locului şi nuanţei alese, profesorul poate obţine date despre starea afectivă a copilului şi despre felul în care el relaţionează cu părinţii, colegii şi colectivitate (reprezentaţi prin lume). Am putea astfel deduce felul în care copilul se raportează la grup, la familie sau la lume.

În faza a treia, li se sugerează copiilor să coloreze celelalate pătrate rămase neacoperite prin amestecuri rezultate dintre culoarea pură aleasă iniţial (de preferinţă roşu, galben sau albastru) şi griul ales şi rezultat în urma amestecului dintre alb şi negru (reprezentând lumea).

Culoarea principală pură aleasă va fi combinată în proporţii diferite cu gri-ul lumii. se poate sugera elevilor că fiecare zi din viaţa prinţului reprezintă o anumită nuanţă obţinută prin combinarea culorii pure aleasă iniţial şi griul lumii. Li se va sugera elevilor să diferenţieze cât mai multe nuanţe.

În faza a patra se poate analiza dacă culoarea aleasă pentru prinţ a devenit strălucitoare datorită raportului cromatic realizat cu griurile colorate rezultate în urma combinării culorilor sau dacă acesta a neglijat-o se poate, de asemenea, concluziona existenţa unor factori perturbatori. Prin locul ales pentru prinţ şi prin culorile şi locurile alese pentru mama, tata, soră, frate şi lume se pot deduce atitudinile pe care copilul le are faţă de familie, lume sau societate şi care îi determină locul şi nuanţele folosite. Analizând un număr mai mare de lucrări, am constatat că elevii cu un coeficient de inteligenţă mai ridicat au, în general, o preferinţă pentru locurile în care secţiunea de aur este prezentă mult mai mare decât ceilalţi copii. Notarea exerciţiului de culoare este, de asemenea, importantă, deoarece poate indica o eventuală legătură între capacitatea de diferenţiere şi de ritmare a suprafeţelor cu creativitatea de care copilul va putea da dovadă într-o lucrare ulterioară.

Metoda pleacă de la ideea că, prin trezirea creativităţii inconştiente, copilul poate să-şi gestioneze propria ordine în lume, altfel spus îşi poate găsi „un rost pe lume şi o motivaţie”.

Prin intermediul actului artistic, copilul devine din spectator – actor principal. Înţelegându-se pe sine prin intermediul a ceea ce face, copilul se poate valoriza mai bine şi-şi poate pune în ordine fragmentarea, acest rod al vieţii contemporane.

Experimentele realizate pe un eşantion de aproximativ 2000 de copii şi 150 de adulţi (educatoare, învăţători şi profesori de arte vizuale), printr-un curs susţinut de trei ani şi coordonat de către Casa Corpului Didactic Neamţ, au demonstrat că alegerea modalităţii de exprimare plastică a copilului nu este întâmplătoare. Cercetătorii francezi Didier Rocher şi Monique Joly Mathee au concluzionat, la finalul unui experiment didactic ce s-a desfăşurat la Spitalul Paul Brause (spital pentru afecţiuni neuro-tumorale) din Paris între anii 1981-1984, că pictura copiilor este, de fapt, o repetare a întregii istorii a artelor plastice. Prin lipsa lor de motivaţie comercială, prin naivitatea şi sinceritatea lor, copiii pot avea acces, în viziunea autorilor menţionaţi, „la o potenţialitatea”², la care „doar creierul, sufletul şi mâna au acces³”.

În exprimarea lor artistică, copiii se lasă ghidaţi, susţin autorii francezi, fie de o tendinţă „intelectuală”, fie de una „senzorială”.

Copiii care au folosit metodele de bază ale şcolii active (Aebli) folosesc culoarea într-o manieră spontană şi expresionistă. Ei fac astfel apel doar la sensibilitatea lor şi su nevoie mai întotdeauna de o confirmare din partea privitorilor (părinţi-profesori) deoarece arta lor nu are un caracter practic; necesitatea lor primordială este de a se exprima. Doar aici poate interveni benefic profesorul de arte vizuale (Aebli, Didier Anzieu). S-ar putea spune despre grupa senzitivilor, care alege, de obicei, această metodă, că, la prima impresie, ei ar face o „pictură criptică”⁴. Bucuria lor survine atunci când cineva îi încurajează şi le decriptează mesajul. „Tema lor preferată este, de obicei, soarele şi lumina”⁵.

Pentru copiii ce preferă exprimarea prin linie şi suprafeţe clare am folosit sugestiile lui Paul Klee, metoda rezultată numindu-se Prâslea cel voinic şi merele de aur.

Intelectualii recurg mai întotdeauna la gândire, reflectează înainte de a se exprima şi-şi formulează mental reprezentările înainte de a le aşeza pe hârtie. „Tema lor preferată este casa şi copacul”⁶.

În timp ce senzorialii vor apela la tuşă şi la culoare în exprimarea artistică, intelectualii vor prefera, de cele mai multe ori, linia, şi o determinarea clară şi analitică a compoziţiei plastice, având însă dificultăţi în a se exprima spontan şi unitar prin culoare. Ceea ce-i motivează sunt comparaţiile cantitative dintre suprafeţe şi elementele compoziţionale. Dorinţa lor este de a domina şi de a înţelege.

Prima categorie ar putea invoca „limbajul muzical”⁷ (opera), acolo unde sentimentul este rege. Cea de-a doua categorie ne-ar putea face să ne gândim la „teatrul clasic”⁸, acolo unde textul şi cuvântul reprezintă centrul principal de unde emană tot sensul lucrării. În teatrul clasic este favorizată o percepţie în timp a elementelor de compoziţie, pe când opera prezintă cu prioritate emoţii şi sentimente redate spontan şi simultan. Atât decorul, cât şi cântăreţii formează o unitate pe care o putem numi calitate.

Lucrând cu ambele grupe de copii, am constatat că poate să le fie capacitată motivaţia de lucru fie prin poveşti diferenţiate, fie prin audiţii muzicale.

Metoda Prâslea cel Voinic şi merele de aur